Nicio mișcare în teritoriul câinilor ucigași de la Lacul Morii. Cei de luptă au fost ascunși și închiși. Maidanezii, în alertă, ies doar noaptea
Un reportaj de Cristian Botez. Publicat, inițial, pe IMPACT.RO.
La locul în care și-a dat ultima suflare Ana Oros Daraban, femeia sfâșiată pe un câmp de lângă Lacul Morii, trei candele înghețate abia se văd ieșind din pătura de zăpadă. Reporterul IMPACT.RO a făcut o incursiune pe terenurile înzăpezite, doar pe ici-colo întretăiate de urme de noroi negru lăsate de vehicule. Acolo unde a avut loc, cu doar câteva zile în urmă, teribila tragedie. Este un teritoriu care se întinde pe aproximativ 60 de hectare, situat între faleza care dă contur circular Lacului Morii, și un cartier de case și vile, mai vechi sau nou construite, desfășurat de la marginea maidanelor spre capătul Șoselei Giulești, spre capătul tramvaielor 11 și 44.
Am intrat în zona lacului prin Strada Cornului, cu vreo 800 de metri mai spre oraș, în jos, spre Crângași, față de locul descris mai sus. Strada Cornului dă chiar în dreptul Insulei Îngerilor, practic punctul în care se termină zona, faleza amenajată și inaugurată în iunie anul trecut de către Primăria Sectorului 6. Sus pe faleză, în dreptul aleii care leagă faleza de insulă, erau staționate două mașini ale Poliției locale, posturi fixe stabilite acolo permanent, de la amenajarea insulei, fără nicio legătură cu sfârșitul cumplit al Anei. Las în spate și zona sigură și mă îndrept, la pas, pe faleză, spre teritoriul maidanelor, sub lumina palidă și rece a unui soare alb. Nu înainte însă de întâlni, pe alee, venind dinspre Chiajna, doi bărbați, echipați sportiv, care aleargă cu pași mărunți și vreo doi bicicliști. „Ați văzut, ați întâlnit câini încolo, mai sus”, îi întreb pe fiecare în parte. Negativ.
În stânga, lacul, înfiorat și încrețit de valuri minuscule, iscate de vânt, este animat, chiar la marginea taluzului, acolo unde apa clipocește la atingerea betonului, de câteva zeci de lișițe, înșirate, pe câteva sute de metri. În dreapta, într-o bandă de circa o sută cincizeci de metri, până la linia formată de case și niște depozite vechi, câmpul acoperit de zăpada ultimelor zile, pe alocuri, topită și înnoroită, și câteva insule de stuf înalte de un stat de om.
Cobor panta spre terenuri să caut urme de câini. Din depărtare se aude lătrat de zăvozi bine hrăniți sau de câini maidanezi zăvorâți în curțile oamenilor. Zarva făcută de autorități, la scurt timp după atacul câinilor ucigași asupra nefericitei femei, i-a determinat pe oameni să-și țină câinii închiși. În exces de zel și sub presiunea mai-marilor, hingherii ar fi prins și luat orice câine scăpat dincolo de curți. Pe suprafețe mari, însă, zăpada este plină de șiruri de urme de labe de câini, care se întretaie, merg în paralel, iar din loc în loc, se adună în cercuri strânse sau aglomerări dezordonate, semn că patrupedele străbat zona în mici haite sau perechi. Urmele sunt ușor pudrate cu zăpada căzută la mijitul zorilor, indiciu clar că mișcările câinilor în teritoriu au loc în cursul nopții, evident, ca să evite întâlnirile cu oamenii pe care, acum, îi simt dușmănoși și porniți să-i vâneze.
Îmi continui drumul cu rucsacul în spate, camera video și foto la îndemână. În buzunarele multiple am câteva dispozitive specifice pentru o eventuală întâlnire cu vreo haită. Sunt măsuri de precauție pe care trebuie să ți le iei neapărat în astfel de situații. Măsuri, măcar una din ele, pe care Ana Oros Daraban nu și le luase. Un teaser cu electroșocuri pentru anihilarea câinilor agresivi cântărește, unul de calitate și eficient, puțin peste 300 de grame. Bun ar fi și un spray cu piper, special pentru animale care atacă, inclusiv pentru urși. La centură sau trecut în bandulieră peste piept, nu încurcă deloc pe cineva care face sport alergând, cu atât mai puțin un biciclist.
La un moment dat, la câteva sute de metri spre Chiajna, ajung din urmă un bărbat în etate, înalt și zvelt. Nu are echipament sportiv, dar merge în pas alert. Ne salutăm și vorbim direct despre tragedie.
„Vedeți gardul acela de sârmă întinsă pe stâlpii aceia?”, îmi spune bărbatul. „Cam pe-acolo a fost atacată săraca femeie. Alea sunt niște proprietăți, care trebuiau să fie împrejmuite. Dar cine să facă garduri când nu are autorizație de construcție. Ține de primăria din Chiajna. Ei au făcut împroprietăririle. Acolo au atacat-o. Femeia se ducea spre casă și în loc să continue drumul pe faleză, ca să ajungă mai repede, a ales să traverseze câmpul. La mijlocul maidanului au atacat-o. A țipat, a strigat. Au văzut-o niște oameni, dar până să ajungă la ea, se sfârșise. Au sunt la 112, atât le mairămăsese să facă”. Omul își continuă drumul în tăcere. Toate acestea se știau. Cobor de pe alee, pe panta înclinată, de care zăpada înghețată se făcuse una cu pământul, beton. Tai câmpul în două și mă îndrept spre terenul împrejmuit cu sârmă. La nici o sută de metri de latura opusă a acestuia, se ivește de sub zăpada murdară, un drum asfaltat și marcat. Este capătul străzii Drumul la Roșu, și ultima vilă, cea de la numărul 74. Lângă ultimul colț al împrejurimii, la baza unor stâlpi încrengănați, trei candele roșii, stinse, sunt singurele urme ale sfârșitului unei vieți petrecute pe-acolo.
Ana Oros Daraban nu a fost atacată și nu a murit în acel loc. Dar pe-acolo a fost scoasă de pe câmp, decedată, corpul ei fiind preluat și transportat chiar pe acea stradă ce iese spre Calea Giulești. Un alt bărbat care trece prin zonă, îmi arată cu exactitate locul atacului. Undeva la vreo opt sute de metri în mijlocul întinderii albe. „Vezi betonul ăla?”, și-mi arată o placă de vreun metru în picioare. „Acolo au atacat-o. Vezi că e o intersecție de drumuri de pământ. Dacă o mai vezi sub zăpadă”. Lasă capul în pământ, trage mut din țigara ce-i arde mustața și se îndepărtează. Pornesc spre locul arătat. În afară de câteva urme de roți, care au răscolit, în brazde clisoase câmpul, nu se vede nimic.
Fac ochii roată. Doi-trei oameni, în depărtare, pe faleză, merg care încotro. Spre nord-est, cartierul, de case. La mijloc tăcerea albă și, ca un ecou, și ăla, mut, strigătele disperate ale unei femei. Și soarele alb, acum tot mai mic, culcându-se pe linia orizontului, martor unic poate la stingerea unei vieți. Revenind la sfaturile pentru astfel de situații, sfaturile sunt tardive pentru Ana, dar pot fi de folos amatorilor și celor mai puțin pregătiți
pentru deplasări în teritorii mai mult sau mai puțin sălbatice.
Un câine, de regulă, care se obișnuiește să trăiască și sa supravuiețuiască în afara comunităților umane, sau la marginea acestora, își recapătă și își reactivează rapid instinctele primordiale, lupta pentru hrană, protejarea haitei și/sau puilor, revendicarea și apărarea unui teritoriu, reacția agresivă față de oameni, față de intrușii din teritoriul revendicat de haită, toate acestea, pot face dintr-un câine o mașină de ucis. Iar dacă este vorba de o haită, pericolul se amplifică. În astfel de situații, haita se desfășoară în jurul omului care a devenit țintă. Atacurile sunt succesive, din partea a câte doi sau trei câini deodată, din față, lateral și spate, apoi liniile se retrag și intră ceilalți în atac. Omul încolțit este hărțuit, astfel, obosește rapid, în încercările de a se feri de colții câinilor. Pe măsură ce atacul se întețește, victima devine tot mai înspăimântată, până se instalează panica. Cu atât mai mult dacă, între timp, a și fost atins de colții vreunui câine. Nu mai gândește limpede și încearcă să scape fugind. În acel moment, atacul devine total, cu toți câinii năpustindu-se asupra omului. Mușcat la glezne, de mâinile cu care încearcă să țină boturile amenințătoare la distanță. Dacă se împiedică și cade, atunci, sfârșitul poate fi tragic. Câinii mușcă, atunci, de peste tot, torace, gât, cap. Locurile cele mai vulnerabile, care pot fi fatale, sunt coapsele, zonă în care artera femurală poate fi secționată rapid. La fel și gâtul. În aceste zone, odată produsă hemoragia, prin secționarea vaselor de sânge vitale, se instalează șocul hemoragic, iar în scurt timp, maxim un sfert de oră, dacă nu apare vreun salvator, survine decesul.
Chiar și în cazul fericit al supraviețuirii unui astfel de atac, urmările pot fi grave, greu de tratat, iar vindecările lasă sechele, inclusiv cicatrici urâte, acolo unde, de exemplu, pielea și alte țesuturi au fost smulse. Pericolul este de infecții grave, de tetanos, râie, nervi secționați, cu urmări de lungă durată, oase zdrobite, atunci când e vorba de câini de talie mare. Cât despre traumele psihice, acestea pot fi uriașe, cu consecințe de foarte lungă durată, dacă nu, chiar pe viață. Las totul în urmă. Câmp, zăpada murdară, trec cu inima strînsă pe lângă cele trei candele solitare și înghețate, intru pe strada Drumul la Roșu ca să ies spre capătul lui 11. Ca o mare ironie a tot ceea ce legat de acea zonă, întâlnesc primul animal. O pisică cocoțată pe o țeavă. E un
tâlc în toate. Și mă gândesc la Ana, Dumnezeu să-i dea liniște în Ceruri. La capătul tramvaiului e o stație de alimentare cu gaz. Trei bărbați se uită la NIKON-ul meu. „Ai fost să cauți câinii ucigași?”. Vorbim mai nimic, preț de un suc. Sting țigara, strângând din dinți și o iau la goană să prin tramvaiul hodorogit ce se îndrepta spre stație.
Scopul incursiunii mele jurnalistice în mijlocul acestui teritoriu stigmatizat prin moartea unei femei ca urmare a unei situații de neacceptat într-un oraș cu pretenții de civilizație, era de afla dacă locul a devenit sigur. La granița unor responsabilități neasumate, în umbra nefastă a indolenței primarilor și a celorlalte instituții învățate doar să sugă, nederanjate, din banul public, această tragedie pare a se consuma de la sine și tinde a sfârși în uitare. O tragedie retrăită, sub diverse forme, periodic, de o societate care pare să nu-și găsească mecanismele de a se vindeca și a deveni normală.
