Gloanțele, schijele, suflul exploziilor, bacteriile sau toxinele rănesc grav și ucid. Slava și mândria nu te apără de moarte. Episodul 1 de Cristian Botez
(…)
Să fii rănit în război nu e ca și cum te-ai juli pe zgură în curtea școlii
Războiul înseamnă, fără tăgadă, moarte. Și moartea este un caz fericit, mai ales când este rapidă, instantanee. Când glonțul, bomba, tancul, schija, suflul nuclear ți-o ia ca și cum cineva, grăbit, ar sufla spre tine ca într-o lumânare. Cineva grăbit. Însăși moartea, în graba ei de neoprit de a merge la altă și altă „lumânare”, să sufle în ea, pare a fi o ușurare. O izbăvire.
Asta, desigur când moartea nu ratează ținta, când lumânarea nu se stinge instantaneu. Când mai pâlpâie, încă. Când omul este doar rănit.
Și în război rănile nu sunt ca atunci când ți-ai dat cu ciocanul peste un deget sau când te-ai julit pe betonul sau zgura din curtea școlii sau când te înțepi cu acul cu care coși un tiv.
În război rănile sunt iadul pe pământ, iadul care trece chiar prin tine, prin pielea ta, prin venele tale, prin ochiul care îți atârnă pe un obraz sau prin mâna ori brațul care zac ciudat, în poziții nefirești, la câțiva metri de tine.
„Dulce ca mierea este glonțul patriei”
Romanul lui Petru Popescu, un dans continuu între imaginar și realitate, între dragoste și război, idealizează moartea. Moartea pe front, prin glonțul vrăjmaș. „Noi vom cǎdea pentru patrie, […], nu avem de ales. Dulce ca mierea e glonțul patriei. Glonț fabricat ȋn schimburi de opt ore, de femei care rȃd şi ȋşi dau coate şi povestesc despre iubiții lor, glonțul patriei, dulce ca mierea(…) Te-ai dus, o, scump amic, fǎrǎ cuvinte, lacrimi sau surȃs. A muri nu e nou sub soare, dar nu e nou nici a trǎi.”(articolul integral pe impact.ro)
